Abramburici

Ales nume, nu-i așa? Abramburici, scris cu A de la acuitate, agerime, acronime și adâncime. Toți aricii au priviri profunde și minți brici. Din prea micii lor ochi calzi și unici poți lua lumina aceea care te ghidează înspre ce? Înspre ce? Zi! Ghici. Înspre lumea lui Armonici, văr bun cu al nostru Abramburici. Cu ambii însoțindu-te la drum, n-ai cum să nu găsești idei numai bune de pus în vârfuri de săgeți mai iuți decât niște atleți. În voia ambilor de te lași, s-ar putea să începi să scrii gânduri mari care încap inclusiv pe câte un răvaș. Căci, nu-i așa, măreția unor gânduri se poate cuprinde în două-trei rânduri. Cine le pătrunde înseamnă că a intrat în miezul lucrurilor spuse cu atâta înțelepciune de un arici cu ochii de tăciune. Abramburici nu este un inimitabil Aiurel, ci un arici cu spirit de creator și abil într-ale cuvântului rostit, bine meșteșugit și gata de a fi însușit.

Uite aici trei povești scrise de Abramburici! Le poți lua drept exemplu atunci când vei vrea să așterni pe hârtie idei de licurici. Dar înainte, ce-ar fi să le dai câte un titlu acestor trei povestioare. Pentru micul arici, toate sunt ca o floare.

E primăvară. Vremea e numai bună de stat la aer, în grădină și în plin soare.

În toiul lunii aprilie, într-o zi însorită de vineri, pe o ramură de liliac a aterizat o pasăre deosebită. M-am apropiat și am văzut ceva ciudat la ea: niște aripi aparte și un cioc lung cât un tac de biliard. Ei, exagerez și eu câteodată! Ciocul e doar atât cât îi trebuie păsării pentru a se hrăni. Cu ochii de cercetaș am observat că este tocmai pasărea kiwi. Despre ea știu că nu poate zbura. Și atunci, mă întreb cum de a ajuns în țara și-n grădina mea.

Îngândurată peste măsură, uitasem de timp și de ora prânzului. La un moment dat am simțit o mână pe umăr. Era mâna bunicii. Ah, da! Era clar! Dejunul mă aștepta… Printre îmbucături, prindeam din zbor vorbele bunicii care îmi povestea despre micuța kiwi. Cu siguranță, vreun autor de basme din Noua Zeelandă, țara ei natală, i-a dat puterea de a se aventura până la capătul lumii pentru a culege gânduri frumoase ca niște pământuri mănoase.

Ghiciți, copii, unde sunt. În aeroport. Aștept nerăbdător să aterizeze avionul care vine dinspre Kyoto.

La capătul scărilor l-am zărit pe Kiki Riki, prietenul meu din copilărie. Să vi-l prezint! El e poznașul cu care mă cocoțam adesea în copac. Acolo era bine ascunsă căsuța în care stăteam ceasuri întregi să povestim câte-n lună și în stele. Pitiți printre frunze foșnitoare și gânduri călătoare, povesteam, ne amuzam de una-alta și inventam câte și mai câte. Pe scurt, ne bucuram de clipele rare trăite în vacanța maaaaare.

Așa avea să înceapă încă o vacanță de pomină. Ah! Mai am să vă spun ceva despre ea. De această dată însă vrem să învățăm să devenim fotografi și să umblăm pe urmele unor mari geografi.

Albuș de Pluș face duș. Ce va urma? Să se îndrepte spre culcuș.

Perna lui moale îl ademenea … Știa el prea bine că, de își așază capul pe ea, avea să plece spre tărâmul viselor ca niște năluci. Acolo, al nostru Albuș se simțea minunat, căci putea avea tot ce-i poftea inima. Zis și făcut! Oricum era timpul pentru încă un somn cu aripi fără de care nu poți ajunge în depărtare… Tocmai până la florile de portocal.

Ce de fapte mărețe a mai avut Albuș de Pluș de povestit a doua zi, la școală! Lui nu i se păreau o mare scofală.