Oare ce a fost și … continuă să fie cățelușul nostru prea iubit? Suflet de înger sau înger cu suflet? Ori poate amândouă laolaltă, căci atât de mult ne-a fericit în viața-i pe pământ. De unde începe și cum s-a terminat firul narativ am să vă spun de îndată.
Dustin și destin. Două mari cuvinte. Pentru noi, sunt ambele sinonime. Împreună le aduce aceeași literă de început. Primul, Dustin, dar de la Dumnezeu pentru a fi mereu. Al doilea și … ultimul, destin curmat.
Demult, într-o căsuță de poveste cum alta rar se mai găsește, pe ușa-i larg deschisă a intrat un pui de câine cu blăniță negruță, iar lângă ochi, cu câte o steluță. Bucuria de a trăi îi juca în priviri și apoi se odihnea pe năsucul ce aștepta atingeri … cu sclipiri. Sclipiri de iubire și scântei de fericire a primit și-a dăruit în egală măsură. Însă cine și-ar fi închipuit că toate vor fi avut un sfârșit cumplit?
Pentru el, micul prinț cu ochi ca murele, și pentru familia adoptivă, traiul era îndestulat de armonia ce se simțea înlăuntru și împrejur; era în fiece ființă care-l înconjura. Simplu și pe tăcute, armonia venea odată cu zorii zilei, iar noaptea se ducea pe tărâmuri doar de ei știute să-i bucure, în vise, cu gânduri promise.
Viața curgea firesc pentru toți ai casei, cu sau fără grai omenesc. Din mult drag de ei, lucrurile bune soseau la timp și-n drum le puneau momente de veselie, plimbări, idei de drumeții și jucării; ba și niscaiva desert cu aromă de nuci, dulci amintiri și joacă fără osteniri. Ce mai? Puteai să juri că-n Țara de Catifea ochii cățelușului veșnic vor lumina. Ce animăluț nu și-ar dori hrană sufletească din belșug, adăpost pufos și călduros, iar pe deasupra, câte un os, un os numai bun de ros? Ce fălcuțe nu și-ar dori oare să fie întotdeauna mângâiate de calde mânuțe? Că tot veni vorba, când mâinile cuiva nu sunt hărăzite să atingă necuvântătoarele cu dragoste, atunci este mai bine să stea deoparte și … chiar departe de ele.
Din anul ce seamănă c-un lacăt întors și-n vara lui nefastă, Dustin n-a mai apărut la fereastră. O mână de-a dreptul ucigașă i-a frânt bietului zborul… Era zborul continuu între inimile membrilor familiei lui și ale prietenilor lui. Făptură gingașă, din pricina omului rău nu te-ai mai întors acasă! Ființă plăpândă, oare pe unde a fost îngerul tău păzitor când ne cereai ajutorul? Fără să-l urâm, atât îi cerem: Să îți poarte de grijă printre stelele ce-ți răsăreau în ochii negri precum noaptea, noaptea aceea lăsată peste noi și peste casă în lipsa ta. Azi, ne îngăduim să îi mai cerem îngerului ceva: Să facă dreptate! Da, să facă dreptate. De îndată. Durere, dreptate și divinitate se scriu cu D. Ca atare, Dumnezeu să își spună degrabă cuvântul și să-i dea răului motive de suferință − aidoma sau mai mare; adică, exact pe măsura faptei lui. Nu-i așa? Orice suflet de necuvântătoare, plin de candoare și putere de viață venită ca din soare, merită, merită lupta pentru dreptate cerească. Răul trebuie oprit din a mai frânge vieți și din a stinge luminile în ochi. Ai cui? Ai celor ce se tot uită spre ușă și se întreabă:
— Frățiorule, când vii să ne mai spui glume și povești? Știi tu, unele în care nu există răutăți lumești. Așa vorbea ca pentru sine Maia, sora cățelușului ce-o privește acum de printre stele… Sunt stele aurii precum cele răsărite cândva lângă ochii lui ce cuprindeau Universul altcândva…
— Iar pe noi, prietenele cu codițe dezmierdate, când ne înveți, pe-ndelete, să facem piruete? Ei, cum de care? Dintr-acelea văzute la tine atunci când te pregăteai să ieși din casă. Doamne, ce dibaci erai! Așa spuneau cățelușele surate și-ale lui prietene curate.
— Dustin, este adevărat că noua ta casă este în rai? Așa se spune în jur, însă eu cred că ai să revii. Jur! Însă de-i adevărat, pedepsit să fie cel care mi te-a răpit. Sunt cuvintele Maiei rostite în vreme ce-n ochi, în loc de aștri, lacrimi se vedeau.
